Am inventat "Blogul cu poezele" ca să scot din caiete vechi versuri de demult, ca să împart cu prieteni ştiuţi şi necunoscuţi gânduri şi emoţii. Am fost încurajată de tineri cu inima largă pe care nu-i privisem niciodată în ochi şi pe care îi voi păstra mereu în suflet.
Cineva m-a trezit, m-a scos din amorţeala spiritului, mi-a adus aminte că e loc printre activităţile mărunte cu care omorâm timpul şi de o urmă de vis, o aripă întinsă, o încercare de zbor. Până la urmă e important să încerci, să te străduieşti, iar dacă reuşeşti să atingi în zborul tău alte inimi, împlinirea şi bucuria devin copleşitoare.
Această trezire s-a petrecut la unul din multele simpozioane, cursuri profesionale, prezentări de medicamente la care particip. Era invitat să vorbească despre experienţa sa cu un medicament nu un profesor universitar, ca de obicei, ci un medic din Bacău, al cărui nume nu cred că l-am ştiut nici atunci şi nici n-am reuşit să îl aflu mai târziu. Expunerea a fost scurtă, interesantă şi convingătoare şi a fost urmată de un mesaj care m-a impresionat până la lacrimi şi mi-a schimbat viitorul. Poate că pentru mine a fost o sămânţă aruncată într-un loc pregătit să rodească, poate că din cei care formau auditoriul în acea zi, în acea sală puţini au înţeles cât de adânci şi de adevărate erau cuvintele acelea.
Întâi am fost invitaţi să privim două filme despre oameni care şi-au împlinit visul cu toate că nu păreau să aibă vreo şansă.
Primul era despre un tânăr care îşi dorea să vadă lumea. Nu avea nimic special, nu era nici mai frumos, nici mai deştept, nici mai talentat decât cei mai mulţi dintre noi. Tot ce ştia era un dans. A reuşit să obţină un contract de publicitate pentru o firmă producătoare de gumă de mestecat. Trebuia să danseze în marile capitale ale lumii, în pieţele din centru şi era filmat pentru clipul publicitar. La început se adunau doar câţiva curioşi, apoi a devenit cunoscut şi era aşteptat de mulţimi de oameni care îi ştiau dansul şi dansau alături de el. Având un succes atât de mare firma beneficiară a continuat "turneul", astfel încât tânărul a reuşit să cutreiere toate continentele şi să îşi vadă visul împlinit.
Al doilea film era povestea unui tânăr din Australia, născut cu o malformaţie care părea să îl condamne la o viaţă de chin, lipsită de bucurii şi de realizări. Suferea de o boală numită focomielie (la membrele superioare lipsesc braţul şi antebraţul, iar la cele inferioare coapsa şi gamba). Din cauza distanţei mari până la şcoală şi a legislaţiei, care la vremea aceea nu permitea copiilor cu handicap să meargă la şcoli pentru copii normali, a reuşit târziu şi trecând peste obstacole mari să termine cursuri universitare. În prezent ţine prelegeri despre "cum să reuşeşti în viaţă" tinerilor fără handicap. Le arată cum, sprijinindu-se pe frunte şi pe palmele prinse direct de umeri, se ridică după ce a căzut, iar mesajul său este că nu are importanţă cât timp i-a luat până a învăţat cum să facă acest lucru, ci faptul că şi-a învins condiţia şi că atunci când îţi doreşti cu adevărat ceva trebuie să perseverezi până îţi realizezi visul.
Iar la final domnul doctor ne-a spus că lucrează înconjurat de colege care prinse fiind în vârtejul activităţilor mărunte care omoară timpul, având grijă de membrii familiei care au întotdeuna nevoie de o haină curată, de un blid de mâncare, de o mână de ajutor şi-au uitat visele, şi-au ucis năzuinţele din tinereţe, s-au resemnat... Şi de aceea a vrut să ne aducă aminte că am avut cândva vise, să ne îndemne să nu-i lăsăm pe cei pe care îi iubim cel mai mult să ni le îngroape în uitare şi să ne spună că găsim mai multă putere să îi sprijinim dacă ne simţim împliniţi noi înşine...
nu toti aveam ocazia sa atingem si alte inimi in zborul nostru...
RăspundețiȘtergere