Astăzi, alături de prieteni, de colegi, de cei împreună cu care lucrez am simţit gustul amar al înfrângerii...
Mi-am amintit vorbele profesorului de istorie al fiicei mele, acelaşi care în urmă cu douăzeci de ani îi preda sorei mele: "În ţara aceasta se va schimba ceva atunci când voi muri eu." Se referea la o întreagă generaţie, oameni care au deprins definitiv şi iremediabil reflexul supunerii, al capului plecat, frica nejustificată în faţa celor ce ocupă un scaun cu jumătate de treaptă mai sus. Ştiam că are dreptate, dar am sperat...
Am sperat că cei care ştiu că a avea coloană vertebrală înseamnă mai mult decât apartenenţa la ramura vertebrate sunt mai mulţi, mai puternici şi pot, nu să răstoarne munţi, ci să urnească din cale un bolovan. Ştiam că sunt destui oportunişti şi printre cei care au deschis ochii asupra realităţii în anii de când avem voie să gândim cu voce tare, dar am sperat... Am sperat că nu sunt ei majoritatea.
Mi-am dorit ca, în mijlocul atâtor înfrângeri, al atâtor destine sufocate, aduse în pragul neputinţei, să arătăm că se poate. Am crezut că avem şi mijloacele materiale, şi mândria necesare. Nu mijloacele ne-au lipsit...
Mă tem că nu-i deajuns să dispară o generaţie ca să se schimbe ceva în ţara aceasta. Nu mă tem pentru mine, nu-i prima oară când simt gustul amar al înfrângerii...
Mă tem pentru copiii mei, pentru copiii noştri... Ei de la cine vor învăţa ce înseamnă să ai coloană vertebrală?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu