luni, 20 iunie 2011

Lacrimi… petale de trandafir (1)



          Încă o noapte albă…Oare a câta?... Încă o pagină albă aşteptând cuvinte vii să se culce cuminţi, aliniate în rânduri drepte. Şi o melodie curgând la nesfârşit, o melodie tristă care îmi ia sufletul şi mi-l duce în adânc, acolo unde se nasc sentimentele, acolo unde nici cuvinte nu se găsesc, ca să le spună pe nume.

Versurile acelea ale cântecului, versuri despre iubiri stinse, nu mă ating pentru că demult nu mai cred în Ea. Când am întâlnit-o ultima oară nu i-am spus la revedere… nu  i-am spus nici adio… am lăsat-o să plece. N-o mai aştept, n-o mai doresc, nu-mi lipseşte. Dar melodia răscoleşte prin memoria sentimentelor, ispiteşte visări, stârneşte foşnet în pădurea gândului, deschide porţi zăvorâte cu lacăte grele.

Şi pentru că nu vor cuvintele să se îndure de noaptea mea albă, de foaia mea albă, de neliniştea din mine pe care ploaia măruntă de afară o creşte, ies pe terasă să număr picăturile care strălucesc în ochiul de lumină aruncat de la fereastră în faţa casei.

Într-aşa o noapte, când cerul îşi plânge remuşcările, ce nevoie ar împinge un suflet să rătăcească pe drum, la margine de lume? De ce s-ar prelinge ca o umbră pe la poarta mea, fredonând acelaşi cântec trist pe care l-am făcut refren la insomnia care mă bântuie? Fără vorbe, murmurând uşor, ca o şoaptă a întunericului, a scuturat în ochiul de lumină un trandafir. Întâi s-au scurs picăturile de ploaie cuprinse de petale stacojii într-o tandră îmbrăţişare, apoi petalele s-au desprins una câte una ca lacrimile ultimei iubiri şi s-au culcat cuminţi în singura pată de lumină. Melodia curgea odată cu ploaia, odată cu petalele, odată cu lacrimi neplânse în inima mea; îmi mângâia tristeţi… melodia, ori poate petalele, ori cel care, venit din memoria sentimentelor, le adusese pe toate…

În faţa mea, pe foaia albă se culcaseră cuminţi cuvintele, în două rânduri drepte: "Nu ştiu ce vrei, dar îmi placi. Nu pleca te rog. Eşti doar o iluzie, dar iluziile îmi răsfoiesc jurnalul destinului."

A fost o provocare, aceea de a scrie o poveste care să conţină citatul din final. Îi aparţine Elenei Costea, autoarea cărţii "Atracţie".

4 comentarii:

  1. Nu am citit inca acea carte despre "Aractie", dar citatul din care ti-ai pornit scrisoarea e mai fierbinte decat pare, daca e luat in serios. Iluzia! Probabil cum trpul ne e mai mult apa decat orice altceva, mintea ne e mai mult o impletire de iluzii.

    RăspundețiȘtergere
  2. Aşa este. Şi de aceea poţi inventa în minte vieţi paralele ca să găseşti ceea ca înseamnă pentru fiecare perfecţiunea.

    RăspundețiȘtergere