Amintiri din adolescenţă

Despre produse alimentare

Pentru toate se stătea la coadă. Coada apărea mult înainte ca marfa să ajungă în magazin. Atunci când se aducea marfa coada devenea agitată şi toată lumea se îmbulzea. Eram atât de mândră că nu mă scotea nimeni de la locul meu.

Vara stăteam la bunica. Trebuia să fim "atente" cu vânzătoarea ca să ne dea două pâini în plus pe săptămână. La mine în oraş pâinea nu era pe cartelă, dar era întotdeauna veche. Dacă voiam pâine proaspătă o udam şi o băgam la cuptor. Sâmbăta mergeam la o brutărie unde se vindea pâinea fierbinte. Stăteam la coadă cel puţin două ore... şi vara, şi iarna.

Zahărul, uleiul, carnea erau pe cartelă. Adică era suficient ca o singură persoană din familie să stea la coadă. Făceam cu rândul, în funcţie de programul la şcoală sau la serviciu. Dacă eram destul de în faţă ne luam porţia pe luna în curs, dacă nu rămânea pe data viitoare, ceea ce însemna încă o coadă. Aveam dreptul la un kilogram de carne de persoană pe lună. Erau incluse şi oasele şi slănina.

Pentru lapte se putea face abonament. Ca să prinzi un abonament trebuia să stai la coadă două sau trei zile. Dacă nu prindeai abonament nu aveai lapte. Mai târziu s-a renunţat la abonamente. În fiecare noapte tata se aşeza la coada la lapte puţin după miezul nopţii. Apoi am crescut destul de mari şi n-a mai fost neapărată nevoie de lapte.

Alte produse nu erau "raţionalizate". Apărea un zvon că se bagă ceva la alimentara, se adunau câţiva oameni, ceilalţi trecători întrebau ce se aduce şi se aşezau la rând. Nu ştiai niciodată cât durează până se aduce şi uneori nici nu se mai aducea. Când venea marfa ne adunam la rând toţi cei care eram pe acasă... ca să luăm mai mult.

Mama a leşinat odată la coadă la măsline. Apoi s-a aşezat pe un gard, dar nu a plecat acasă.

Sora mea a leşinat la altă coadă. Era vara, la un sfârşit de săptămână, pe la prânz şi soarele ardea tare. S-a dus acasă şi a stat în pat vreo oră. Era fericită că a văzut desenele animate. Apoi s-a întors la coadă.

Puii se vindeau tot la măcelărie, dar nu erau pe cartelă. Cozile acelea erau cele mai crâncene. Semănau cu lupta fiarelor pentru o pradă prea mică. Iar prăzile erau numai piele şi os. Le spuneam coviltire. Astăzi nimeni n-ar cumpăra aşa nişte arătări.

Portocale şi banane mâncam numai în perioada sărbătorilor. În unii ani, nici atunci.

Untul sau smântâna erau rarităţi. Pe tartina cu margarină puneam usturoi sau muştar ca să-i schimb gustul.

Se mai găsea un singur fel de salam: salam de pui. Era maroniu şi avea bucăţele de os înăuntru.

Îmi plăceau creveţii. Erau un fel de chipsuri pe care le prăjeam în tigaie.

Despre utilităţi

Apa rece curgea zilnic. Au fost ierni în care apă caldă era o dată pe lună. Am învăţat să mă spăl cu apă rece dimineaţa. Temeinic... încă mai pot fără să mă deranjeze prea tare.

Iarna stăteam adunaţi în bucătărie cu aragazul deschis. Noaptea dormeam cu o flanea peste pijamale, învelită cu o plapumă şi două pături.

Aveam o lampă cu gaz în bucătărie pe care o aprindeam câteva ore în fiecare seară.

Despre îmbrăcăminte

Remaiam ciorapi pentru mine, pentru mama şi sora mea şi, ocazional, pentru prietenele noastre cele mai bune. La atelierele de remaiat trebuia să aştepţi câte o săptămână până primeai ciorapii înapoi... şi nu aveam destule perechi.

Am purtat pantofi cu jumătate de număr mai mici, pentru că erau singurii de care mama putuse să facă rost.

Eram norocoase. Mama ştia croitorie şi împletea minunat. Aveam haine drăguţe şi elegante.