marți, 26 iulie 2011

Fata morgana (4)


Trecuseră vreo două săptămâni din noaptea aceea în care alunecasem printre ploi şi trandafiri scuturaţi în volbura dinăuntrul meu şi lăsasem o uşă întredeschisă către vis, către lumina lui înşelătoare. Rutina îşi recucerise tronul de prinţesă ponosită, dar cu drepturi întemeiate şi depline.

Mergeam spre casă, mă prelingeam obosită şi amorţită de căldura după-amiezii. Căutam umbra castanilor de lângă drum. Răscoleam cerul cu ochii aşteptând ca vântul să astupe soarele cu un petec de nor. Arşiţa muşca din pământ, seca viaţa din toate vietăţile, măcina urmele de răbdare pe care le adunam cu greu. Mi-era dor de ploaie, de răcoarea ei, de sunetul ei monoton... Ştiam că-i cald şi în casă, dar promisiunea umbrei şi-a unei guri de apă rece mă trăgea înainte.

Locuiam la marginea unui orăşel, într-o zonă ce semăna mai mult a sat. Poarta avea mâner de metal, fierbinte la ora aceea din zi. Cu mintea rătăcind aiurea, visând la vacanţa ce se apropia, la răcoarea pădurilor, am intrat în curte, apoi în casă, unde erau câteva grade mai puţin decât afară şi, pentru o vreme, prea scurtă, am putut răsufla aer, nu foc.

Pentru o clipă am crezut că mintea îmi joacă o festă, că arşiţa venise din deşert, dintre nisipuri împreună cu fata morgana. Pe pervazul ferestrei ce dădea pe terasă se aprinsese o flacără, îngheţată în nemişcare sau, ca o rană, se închegase din petale sângerii un trandafir. Era ca şi cum jurnalul meu cu iluzii se deschisese şi scăpase afară un vis... şi în jurul meu se făcuse noapte, ploaia cadenţa o melodie despre iubiri stinse, iar din singura pată de lumină se aduna din petale scuturate, ca să-mi urce pe pervaz, floarea stacojie...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu