Oblio

''Toate visele par imposibile până când le îndeplineşte cineva.''– Barry Neil Kaufman

Un subiect care ar merita o poezie, şi poate că va veni şi aceea, dar ceea ce am de gând să povestesc aici îmi stă de ceva timp pe vârful limbii… sau undeva, pe tastatură…

Am fost norocoasă. La şcoală înţelegeam uşor, reţineam repede. Cel mai bine mă descurcam la ştiinţele exacte, învăţam cu uşurinţă la obiectele “de tocit”, iar la limba română… ştiam gramatică. Nu aveam idei originale la compuneri sau, mai târziu la comentarii, nu ştiam să leg cuvintele în vreun fel mai special, care să mă scoată mai sus de nota 8, chiar dacă citeam zi şi, mai ales, noapte, după ce terminam interminabilele teme la fizică, chimie… că aşa era pe vremea aceea.

Îmi aduc aminte că primele poezioare le-am scris pe şerveţele prin clasele primare. Naive, şchioape, mai mult potriveli de cuvinte ce rimează, nimeni nu s-a obosit să le păstreze. Prin clasa a patra, la începutul lunii martie, am scris tradiţionala compunere cu titlul “Mama” în versuri, pe vreo două pagini de caiet. Doamna învăţătoare nu m-a crezut în stare de aşa ispravă, mi-a spus că probabil am copiat dintr-o carte şi, fără să citească, mi-a dat ca temă suplimentară să scriu până a doua zi o poezie despre ea. Cu mintea de acum mă mir că am reuşit, dar efortul meu a fost zadarnic pentru că tema n-a fost verificată. Caietul cu cele două poezii a ajuns maculatură, iar eu n-am mai scris, nu din dezamăgire, ci pentru că aşa s-a întâmplat… în lipsa unei încurajări. Profesorii de limba română pe care i-am avut mai târziu au fost dascăli buni, dar nu aveau sau pierduseră harul acela care îi transformă pe elevi în mici scriitori.

N-am făcut nici eu excepţie de la regulă şi, la optsprezece ani, m-am îndrăgostit… motiv suficient pentru efuziuni lirice colecţionate de data aceasta cu mare grijă într-un caiet ţinut ascuns de ochi indiscreţi. Am fost convinsă atunci că preocuparea mea aproape literară e cât se poate de trecătoare. Într-adevăr, după câţiva ani am părăsit-o şi m-am ocupat de altele, palpabile şi solicitante.

Copiii au crescut. Profesiunea mea implică şi nişte examene date la ani după terminarea facultăţii. Un astfel de examen presupune câteva luni de studiu, câteva luni în care mintea iese din rutină. Şi, încă o dată, am scris, în acelaşi caiet păstrat cu grijă. Am scris printre tratate groase de medicină. Am scris în bucătărie, printre zarzavaturi, în timp ce găteam o ciorbă de cartofi. Am scris înainte de Crăciun, în vreme ce spălam parchetul. Am scris pentru copii, pentru carnaval, în timp ce confecţionam măşti din carton. Am scris poeziile mele de la treizeci de ani. Şi, încă o dată, nu m-am luat în serios.

Cititori am avut puţini. Din familie doar mama nu trebuia să facă apel la răbdare ca să-mi asculte poeziile. Prietenilor le arătam din ce în ce mai rar. Am avut întotdeauna o rezervă în a vorbi despre ocupaţia mea literară, pe de o parte pentru că erau prea intime cele scrise, pe de alta fiindcă pentru mulţi eram un fel de Oblio, sau aşa simţeam că eram privită.

Apoi, pe la patruzeci de ani, am descoperit un loc minunat cu prieteni sinceri, dar de cele mai multe ori temporari, un loc unde pentru prima oară nu mai eram Oblio. Un loc în care poeziile mele erau citite, apreciate, comentate. La patruzeci de ani m-am resemnat, am făcut un blog, Blogul cu poezele, şi am continuat să scriu. Probabil că va urma şi o carte. Îmi doresc, dar sunt în faza în care îmi iau elan.

''Toate visele par imposibile până când le îndeplineşte cineva.'' N-a fost visul meu acela de a scrie, dar s-a întâmplat aşa. Şi dacă ceea ce n-am visat şi nici cu gândul n-am gândit, e pe cale să se împlinească, atunci visele, dorinţele cele mari îşi găsesc cu siguranţă drumul spre realitate.