Mai aproape de pământ (3)

Cu astfel de gânduri se trezise. Lumina strecurată prin perdeaua demodată era slabă, ploaia contenise, dar cerul atârna greu la fereastră. Era duminică, putea să mai lenevească în pat, să-şi limpezească amintirile, să le ordoneze în sertare şi să tragă concluzii. Presimţea o nelinişte profundă, din acelea care îl obligau să ia hotărâri.

Viaţa lui se aşezase pe drumul pe care şi-l dorise şi n-ar fi vrut să facă schimbări. Îi era bine aşa, având câţiva prieteni cu care se întâlnea o dată, poate de două ori pe săptămână, cu slujba care îl ţinea ocupat şi de care era aproape mulţumit. Şi îi era bine şi în clipele când, singur şi netulburat, se scufunda în sine şi căuta să înţeleagă ce se mai petrecuse în adânc de la ultima explorare.

Înainte de a se întoarce spre casă o zărise, sau îşi închipuise că o zărise... Îi rămăsese în minte o imagine destul de neclară, închisă în penumbră. A avut senzaţia că se uită în oglindă, pentru că în spatele ochilor aceia stătea o inimă la fel de împietrită ca a lui. Era ca şi cum s-ar fi recunoscut, iar aceasta l-a umplut de uimire. Uimire pe care a găsit-o imediat scrisă şi pe chipul din faţa lui. S-a întors cu greu, ceva înăuntrul lui se împotrivea, şi era sigur că, dacă ar fi privit în urmă, în ochii ei s-ar fi oglindit iarăşi regretul lui. Oare era sufletul lui pereche? Gândul acesta venise cu un zâmbet ironic şi îl dădu repede la o parte.

Trebuia să ştie mai mult, trebuia să afle secretul care secase inima aceea, trebuia să se întoarcă acolo, la poarta la care ucisese aseară un trandafir. Şi nu era sigur că era acesta un lucru bun. Se temea pentru liniştea lui, se temea de amintiri de demult care trezite l-ar fi umplut nu de durere, ci de amar. Durerea murise o dată cu inima lui, dar rămăsese amarul, bine ţinut în frâu, atât de bine încât de cele mai multe ori uita de el.

Drumul lui avea înainte o răspântie. Pe o parte era viitorul aşa cum şi-l scrisese singur, fără surprize, fără supărări şi fără bucurii mari. Pe cealaltă parte ar păşi în necunoscut, ar trăi din nou, ar putea cunoaşte fericirea, dacă n-o fi doar o vorbă mare, sau ar întâlni iar deziluzia, cea care i-a stat alături mai statornică decât oricine sau orice. Pentru că, după ce a trecut de vârsta viselor mari, după ce i s-a ajustat lungimea aripilor şi înălţimea zborului, toate din jur s-au dovedit a fi mai aproape de pământ decât de cer.