Inima îi era o scoică secată. Demult nu mai bătuse grăbită pentru cine ştie ce emoţie minoră, iar de sentimente profunde învăţase să se ascundă, să le evite. Nu reuşea întotdeauna, dar nimeni altcineva nu bănuia. Când se întâmpla să aibă vreo scăpare, ştia cum să o reprime, iar masca cea rece era rareori o minciună.
Nu înţelegea prea bine ce se întâmplase noaptea trecută. De ce umblase prin ploaie pe străzile înguste, încercând să găsească aproape disperat un petec de asfalt sau o piatră pe care să calce şi sfârşind cu noroiul întins de pe pantofi în sus pe pantaloni până la genunchi? De ce îşi zgâriase mâinile ca să culeagă un trandafir pe care ploaia îl arsese deja? Şi ce anume îl făcuse să se oprească? Lumina de la fereastră, melodia aceea care îi amintise de vremea când inima lui ştia încă să alerge sau umbra tăcută care părea să numere picăturile de ploaie ce cădeau în singurul petec de lumină de pe stradă?
S-a trezit acolo şi a simţit brusc frigul şi umezeala, a devenit conştient de apa care i se scurgea pe frunte, pe ochi, pe obraji, de trandafirul pe care îl ţinea stâns, fără milă pentru mâinile lui. L-a ucis cu ciudă, l-a scuturat petală cu petală, murmurând melodia aceea ce pusese stăpânire pe mintea lui.
Simţea privirea ei, chiar dacă stătea cu capul plecat, cu ochii închişi. Un gând ca un hohot scurt de râs i-a trecut fugar prin minte: umbrele aţintesc cu privirea… şi în clipa următoare a înţeles că ar vrea să-i pună un chip, să-i vadă seninul sau neliniştea, sau tristeţea…
Nu înţelegea prea bine ce se petrecuse, dar simţea că străzile acelea înguste îl vor chema înapoi, că paşii lui se vor supune… în altă noapte, în altă ploaie…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu