Încă o dată despre Oblio

De obicei nu citesc, înainte de un articol sau de o poezie pentru tema de la Blog Power, ceea ce au scris deja colegii de echipă. Nu vreau să mă influenţeze, nu vreau să fur din ideile lor sau, dacă nu sunt de acord cu ce susţine unul dintre ei, postarea mea să devină un contraargument. De această dată însă am citit primele trei articole înscrise şi, puse alături de părerea mea, am construit un tetraedru perfect. Pe măsură ce se vor înscrie şi alţi bloggeri sunt sigură că voi adăuga alte faţete, dar corpul geometric rezultat va fi de fiecare dată surprinzător de armonios. Mi-am îngăduit să citesc înainte şi pentru că la întrebările de săptămâna acesta răspunsul e al fiecăruia şi nu cred că o altă opinie îl poate influenţa.

"Cuvinte din minte, cuvinte din suflet; de ce ai început să scrii? Ce simți când scrii? Cu sufletul sau cu mintea, tu cum scrii?" e subiectul propus de Simona, după ce a convins cei mai mulţi cititori săptămâna trecută.

Despre începuturi am mai povestit: prima iubire, primele mâzgâleli pe hârtie care erau poezie mai mult ca intenţie decât ca finalizare, apoi alte vorbe mai inspirate, deprinderea de a stăpâni cuvintele, de a le domestici ca să devină ascultătoare, să se aşeze fiecare la rostul lui şi, în acelaşi timp, convingerea mea că această preocupare va dispărea odată cu aburii inocenţei şi că nu mă va însoţi prin vârste aşa cum s-a întâmplat (Oblio).

E greu de spus de ce am început să scriu. Pentru că nu-mi mai aduc aminte cum se simţea aceasta acum douăzecişicinci de ani, pentru că nu cred că am ştiut de ce. Probabil că scriam atunci aşa cum scriu şi acum... fără motiv, fără vreun scop anume. Scriam şi scriu despre idei şi emoţii, despre imagini şi sunete care se intersectează cu mine, care mă ating, mă captivează sau mă transformă.

Când scriu uneori aproape că nu simt nimic şi mă las călăuzită de idei pe care încerc să le redau nealterate de faptul că tiparul unui vers poate fi prea strâmt. Alteori emoţii copleşitoare se cer puse în cuvânt şi izbucnesc singure de parcă aş fi doar spectator la ivirea lor. De obicei, când se întâmplă aşa, le însoţesc plecarea din mine cu lacrimi şi am aceeaşi reacţie când le recitesc după ani. Am observat că cititorii, cel puţin cei care aleg să-mi comunice impresiile lor, răspund în concordanţă cu adâncimea gândului sau cu intensitatea emoţiei. Poeziile din prima categorie dau naştere la dezbateri, iar cele din a doua impresionează în plan emoţional. De cele mai multe ori e o împletire între idee şi sentiment fără să pot spune dacă ideea a dobândit valenţe afective sau dacă o emoţie a devenit conştientă de sine.

În cazul meu a scrie a venit cu mult înainte de a scrie pe blog; blogul a fost de fapt momentul în care am reuşit să-mi înving timiditatea şi pudoarea şi să dezvelesc în faţa unor necunoscuţi lucruri pe care de multe ori abia le recunoşteam eu însămi. Am descoperit apoi că necunoscuţii de la început mi-au devenit prieteni sau că au ales să mă citească în linişte, dar fără întrerupere. Am avut confirmări, aprecieri, am aflat că poeziile mele par să merite citite. Şi m-am bucurat într-un fel pe care nu-l cunoscusem înainte.

Acum cred şi, în acelaşi timp,  sper ca dorinţa şi abilitatea de a spune în versuri ce se întâmplă prin sufletul şi prin mintea mea să-mi rămână treze încă multă vreme de acum înainte, să-mi păstrez şi să-mi încânt cititorii, să convertesc la poezie şi pe câţiva din cei care nu cred în ea. Pentru că e multă pasiune în poezie, indiferent la care capăt al peniţei te afli.

Şi-au mai motivat existenţa în cuvânt:
Blogging din suflet... blogging CUminte
Începuturi
S.O.S. Scriu pe blog
File albe
Stiloul, cel mai bun prieten
radiografie sau "restul este poezie"
aluat de cuvânt
Sufletul pe hârtie se eliberează
Eliberare
Amprenta liniilor curbate